Adrian Ilinoiu

PRIN MUNȚII CĂPĂȚÂNII

2011-07-22T10:46:00.000+02:00

PLOAIE DE STELE

2010-11-17T21:58:00.000+01:00

Celebra ploaie de stele, la Craiova, s-a dovedit a fi o simplă ploaie de toamnă.

RECENZIE Andre Gide

2010-11-13T21:54:00.001+01:00

Andre Gide
Paludes; Prometeu rău Înlănțuit

Am început cu un oarecare scepticism, dar și cu optimism citirea acestei cărți, e prima carte pe care o citesc de autorul mult apreciat de Paler,( autor pe care de altfel îl apreciez și cu care sunt oarecum familiar).
Cartea tratează două povestiri, fiind astfel structurată pe două mari părți. Prima parte este dedicată lui Titir, omul mlaștinilor, care portretizează tipul de om ce se mulțumește cu starea în care se află, ba mai mult decât atât, chiar găsește plăcere în modul său de viață chiar dacă își duce existența într-un turn din mijlocul mlaștinilor. De-a lungul timpului a învățat să contemple și să se fericească cu priveliștea anostă pe care i-o oferă austerul său mediu de viață. Deși dincolo mlaștini se află dealuri, păduri și câmpii, Titir nici nu vrea să audă cumva de ideea unei schimbări.
De fapt, acțiunea primei părți este un fel de jurnal, în care autorul prezintă acțiunile pe care le întreprinde zi de zi, acțiuni de altfel plănuite în agendă cu aproximativ zece zile mai devreme dar care tot timpul îl iau prin surprindere, iar la sfârșitul zilei își gustă satisfacția de a nu fi îndeplinit ceea ce își propusese. În tot acest timp, povestește amicilor săi despre romanul Paludes pe care îl scrie, primind mai apoi criticile și ironiile acestora.
Din această primă parte notez o idee: ,, percepția începe odată cu schimbarea senzațiilor; de unde necesitatea călătoriei.,,.
Partea a doua, ceva mai dinamică vorbește despre un fabricant de chibrituri, și vulturul său. Este vorba de celebrul Prometeu care a adus oamenilor focul, iar acum plictisit și anchilozat de șederea pe Caucaz, pleacă în lume, oferind acesteia când și când spectacolul devorării ficatului său, și ținând conferințe publice în care descrie legătura intimă ce s-a creat între el și pasărea ce îl devorează.
Această parte a doua începe destul de interesant cu o scenă petrecută pe o stradă în care un simplu călător este rugat de un altul, Zeus, un mare bancher, care împrumuta cu aerul că dăruiește, să noteze o adresă pe un plic după care primește o palmă zdravănă. Cititorul descoperă mai apoi rând pe rând din perspectiva călătorului, a bancherului, a spectatorului și a plicului, ce se întâmplase de fapt, și care or să fie urmările acestei acțiuni.
Notez o idee biblică pe care o regăsesc în această a doua parte: ,, trebuie ca el să crească și eu să mă micșorez.,,
Fiecare avem vulturul nostru, iar dacă nu îl avem trebuie să ne căutăm unul.

GÂNDUL ZILEI

2010-11-01T21:38:00.003+01:00

Nu-i aur tot ce strălucește
Nu toți sunt rătăciți în viață.
Ce-i tare nu se învechește
Și rădăcini adânci nu îngheață.

Cenușa aprinde foc deodată,
Lumini iau umbrele la goană.
Ca nou tăișul rupt se arată,
Și regi, acei făr- de coroană.

(J.R. Tolken)

SFANTUL DE LA AUSCHWITZ

2010-08-19T19:19:00.000+02:00

Nu de mult timp am gasit pe internet povestita o intamplare ce purta acest titlu. Ratacind azi prin diverse locuri dintr-un mall am intrat intr-una dintre librarii, cam goala ce-i drept, rafturile ei nu erau asa de pline precum rafturile de la articolele de la nike adidas sau altele. E mai de pret sa te imbraci decat sa citesti nu?
Mi-a atras atentia un titlu de opera, numele de Maximilian Kolbe, personajul principal din povestea mai sus amintita. Am ramas surpins a observa ca Eugene Ionesco a transpus aceasta intamplare intr-o piesa de teatru. Mi-am luat timp am luat cartea si m-am asezat pret de aproape jumatate de ora pentru a lectura piesa.
Am ramas din nou impresionat de povestire pe care o stiam deja dar mai ales de traspunerea acesteia in piesa de teatru care mi se pare magistrala.
Despre ce este vorba? Intamplarea are loc undeva in lagarul de la Auschwitz. Atunci, acolo un om a ales sa faca o fapta ce a fost scrisa cu sange in istoria lumii si a ramas marturie pentru mii si poate chiar zeci de mii de oameni. Va las a descoperii continutul povestiri din alte surse, pe care fiecare le avem la indemana sau poate chiar din cartea lui Eugene Ionesco, Teatru XI aparuta in acest an la editura Umanitas.
Pentru a pune aceasta intamplare intr-o piesa de teatru ce dureaza numai o ora, autorul a muncit 7 ani de zile.

GÂNDUL ZILEI

2010-06-13T11:53:00.000+02:00

”Ca să tac, mi-ar trebui o forță pe care nu o am, ori o indiferență pe care sper să nu o capăt niciodată.”
Octavian Paler

DRUMUL CĂTRE EXTINCȚIE

2010-06-10T19:07:00.003+02:00

Bizonul nord-american număra în 1850 circa 50 milioane de exemplare, iar în 1885 mai existau doar 1000 de indivizi în diferite rezervații.
(Szafer 1868)

Cum a fost posibil așa ceva??? Imaginile cred că sunt relevante.

Așa arătau adevărații bărbați ai vremii, cool și la modă, întrecându-se în cranii pe care le obținuseră ca trofee de pe veșnicele plaiuri de vânătoare. Europenii au reușit astfel să rezolve în 25 de ani o chestiunie pe care indienii nord americani nu reușiseră să o îndepinească de-a lungul mileniilor. Mândria lor a dus, astfel repede și sigur la extincția bizonilor.

GÂNDUL ZILEI

2010-05-28T13:22:00.001+02:00

”Suntem primii care vedem soarele și ultimii care vedem dreptatea.”
sătean din Sfântu Gheorghe (Delta Dunării)

PLAIURI OLTENEȘTI

2010-05-18T17:13:00.002+02:00

pictures: by me.

PLAIURI MARAMUREȘENE

2010-05-05T19:19:00.001+02:00

pictures: by me.

APOLOGIE PENTRU RIDICOL

2010-04-27T20:44:00.005+02:00

Am citit mai zilele trecute un eseu ce mi-a reamintit unele dintre ideile cu care cochetez de ceva vreme. Unul dintre lucrurile de care ne temem cel mai mult astăzi, este teama de ridicol. La aproape fiecare dintre acțiunile pe care le facem zi de zi de la cele mai prozaice și banale până la cele mai complexe nu uităm a lua în calcul opinia celor ce conviețuiesc alături de noi.
Ne tot întrebăm ce va zice prietenul, prietena, fratele, sora, părintele, vecinul, colegul profesorul sau mai știu eu ce concetățean de la colțul străzii cu privire la ceea ce alegem să facem sau să spunem.

Mai rău e că transferăm această teamă și în sfera intelectului și a ideilor, astfel multe dintre gândurile ce ne vin în minte rămân nerostite de teama de a nu fi ridicoli.

Marea problemă apare însă atunci când de teama de a fi ridicoli devenim nesinceri cu noi și cu ceilalți. Astfel nu încetăm a face complimente persoanelor care poartă haine de cel mai josnic gust, apreciem pentru a fi și noi la modă cele mai ridicole frizuri și pentru nu a deveni ridicoli în fața celor ce au curajul să le afișeze.

Mai totdeauna le spunem celorlalți ceea ce vor să audă de la noi și nu ceea ce gândim noi despre ei.

Astfel proștii ajung să se creadă că sunt deștepți, cei urâți să creadă că sunt frumoși lucru ce îi conduce la afișarea diverselor aere de superioritate, cei care se îmbracă cu prost gust să se considere cei mai cool etc.

Îmi rezerv personal dreptul de a fi ridicol în aceste domenii și nu numai, îmi rezerv dreptul de a spune ceea ce gândesc mai ales atunci când sunt întrebat fără a avea teama că sunt unul dintre ridicolii societăți ci la gândul că sunt sincer cu mine și sincer față de ceilalți.

SCHIMB DE CĂRȚI

2010-04-11T19:57:00.002+02:00

O parte din ziua de astăzi mi-am petrecut-o schimbând cărți, idei și impresii despre cărți.
Ideile și cărțile au fost schimbate în cadrul programului schimb de cărți, program ce se desfășoară în mai toate orașele țării. A fost o ocazie de reîntâlnire cât și de cunoaștere.
Ideile s-au învârtit în jurul cărților scrise de Ernesto Sabado, Paul Ștefănescu, Jack London, Herman Hese, Herta Muller, Constantin Noica, Marin Sorescu, Charles Chesterton, Kazuo Ishiguro și alții.
Am sesizat cu ușor umor diferența dinte expresiile:” Nu mi-a plăcut… și totuși” versus ”Mi-a plăcut… dar” două sintagme folosite pentru a exprima în fond aceeași idee, și am aflat că altfel înțelegi cărțile dacă le citești două câte două, ca de exemplu cartea lui Hans Stein Cum m-am lăsat de gândit împreună cu cea a lui Zig Ziglar Motive pentru a zâmbi.
Sintagma care a prezidat întâlnirea de astăzi a fost: ”Cărți din ciclul lecturi de vacanță!” și în același timp am fost amuzat de ideea regăsită într-un roman ce descria cum o familie ”a reușit să își facă cât de cât o viață”.

Detalii program: http://schimbdecarti.ro/

IARTĂ-NE DOAMNE...CĂ SUNTEM ROMÂNI

2010-04-07T19:41:00.004+02:00

Vocea bătrânului amuțește. Dumnezeule rostește el către salcâmul desfrunzit, ce am putea noi să fim pe lumea asta și n-avem nici măcar o coajă de pâine de mâncare. Un milițian se repede la el și un câine și un alt milițian. Ridică brațele și strigă către cer : DOAMNE IARTĂ-NE CĂ SUNTEM ROMÂNI. Ochii îi strălucesc în lumina tremurătoare, în colțul ochilor lumina se grăbește. Câinele schelălăie și-i sare la gât. Doi, trei, cinci milițieni îl ridică de acolo.
Herta Muller. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul.

ROMÂNIA ȚARA NOASTRĂ

2010-04-06T10:53:00.003+02:00

GÂNDUL ZILEI

2010-03-28T16:47:00.001+02:00

Cunoștința este putere, modelul este o forță.

(D)EFECTELE CIVILIZAȚIEI

2010-03-23T22:33:00.000+01:00

Situată între două vârfuri cabana Cozia oferă condiții destul de plăcute celor care aleg să își petreacă una sau două nopți pe meleaguri muntene, unde peisajul este superb mai ales în stagiunea de iarnă.

Un lucru ce mi-a atras atenția între cele două vârfuri înțesate de releuri a fost vegetația care spre deosebire de alți munți prezenta un caracter deosebit. Am reușit să aflu mai târziu de la rangerii parcului care era cauza acestui aspect.

Orientarea antenelor de la cele două releuri reușiseră în câțiva ani să confere o unicitate deosebită parcului.

Iată despre ce este vorba.

Mergând prin oraș zilnic și privind uneori arborate maiestuos aceste elemente ale civilizației nu pot să nu mă întreb, dacă nu cumva, tot așa mă usuc și eu și voi bucurându-ne împreună de (d)efectele civilizației.

PARCUL NAȚIONAL (AUTO) COZIA

2010-03-23T15:11:00.000+01:00

COZIA ÎN IMAGINI

2010-03-22T15:00:00.002+01:00

GÂNDUL ZILEI

2010-03-15T07:04:00.001+01:00

Dacă vrei să înțelegi romanul ”La Răscruce de Vânturi”, ia un scaun, așează-te între două aparate de aer condiționat și spor la citit.
anonim

NEAȘTEPTATĂ ÎMPLINIRE A FĂGĂDUINȚEI

2010-03-05T21:40:00.005+01:00

Era anul 31 pentru noi pământenii.

În ceruri răsună blând un glas..

- Moise Moise, se aude chemarea.

- Iată-mă Tată sosește răspunsul.

- ”Moise”, începe Tatăl evocâdu-i acestuia amintiri ale veacurilor trecute ce acum ieșiseră din sfera timpului, ”știu că dintotdeauna ți-ai dorit să vezi acea țară pe care ți-am promis-o, acea țară pentru care ai luat drumul pustiei renunțând la bogățiile Egiptului, știu că ai visat să o vezi măcar pentru o clipă, să vezi măcar odată pe aceia pe care i-ai iubit atât de mult, având în inima lor sentimentul apartenenței, știu că ți-ai dorit să simți inundându-ți plămânii aerul acelei țări în care curge lapte și miere.

- De toate aceste dorințe îmi aduc aminte Tată, îmi amintesc cum atunci am cerut îndurare de la Tine în această privință, ai ales în înțelepciunea Ta însă, Tată altceva mai de preț pentru mine, altceva pe care nu îl pot compara cu ceea ce îmi doream și credeam atunci.

- Ști Moise, continuă Tatăl – a venit acum timpul să iți îndeplinesc acea dorință demult apusă a inimii tale, este timpul acum pentru a vedea și a simți cu adevărat acea țară mult visată de tine. Ia cu tine pe Ilie și aleargă iute către Canaan…
Fiul meu are nevoie de voi.

(Referință - Biblia. Marcu 9:4)

SIMȚIRI DE PRIMĂVARĂ

2010-03-04T07:35:00.003+01:00

ARTA ORIENTALĂ

2010-03-03T06:44:00.000+01:00

Arta Orientului împrumută aripile diafane ale dimineții și întârzie în efemerele adâncuri marine. Se spune că nu conține formele vieții; dar alfabetul său e la fel de lesne de citit ca și hieroglifele roșii ale răsăritului și apusului de soare, care sunt franjurile veșmântului Celui – de – Sus.
G.K. Chesterton, Hanul zburător.

ALONE IN THE WILD II

2010-02-18T19:18:00.005+01:00

Deși nu fac nici o mișcare ce ar putea să le sperie, căprioarele decid că este mai bine dacă părăsesc zona, așa că se îndreaptă alene către pădure. Mă ridic și mă îndrept spre ele, deodată se opresc și nu știu din ce motiv aleg să se întoarcă și să alerge pe câmpul deschis ce se întinde în fața mea în loc să se cufunde în desișul pădurii. Profit de această ocazie și le urmăresc trapul grațios ce îl execută prin zăpada înghețată.
Mă îndrept către liziera păduri și îmi continui drumul. Știu că dincolo de această parte a pădurii se află un alt cârd de opt căprioare. Aleg să merg exact pe marginea pădurii, aceasta oferindu-mi protecție și ascunzându-mi mișcările.
Totul este cufundat în liniște, o liniște pe care mi-am dorit-o atât de mult să o ascult. Mă mișc cu atenție când, deodată un zgomot puternic sparge tăcerea… Știu că undeva cu iuțeala fulgerului o bucată de metal a zburat prin aer și mă opresc gândindu-mă dacă nu cumva, undeva nu departe de locul în care mă aflu, alți ochii la fel de rugători ca cei care mă priveau mai adineauri nu sunt acum împăienjeniți de sânge și dacă nu cumva o ființă atât de gingașă ca cele pe care tocmai le-am lăsat în urmă nu zace acum întinsă într-o baltă de sânge, efect al metalului rece care și-a atins ținta.
Îmi urmez drumul și ajung în locul unde bănuiam că ar trebui să fie cârdul, însă totul este pustiu, nu se zăresc decât urme murdare pe fondul alb.
Am ajuns prea târziu.
Mă pregătesc să cobor dar observ mișcare cu coada ochiului, am sesizat-o însă prea târziu, fusesem observat iar acum căprioarele țâșnesc îndepărtându-se în zare.
Cobor dealul, traversez o altă vale înghețată, nu însă suficient de înghețată încât să nu aud gheața trosnindu-mi sub picioarele mele. Ajung la marginea cealaltă a pădurii și aleg a mă opri pentru un moment de odihnă. Gâtul îmi este uscat de sete iar această senzație mă face să regret faptul că am încălcat prima regulă a drumeției.
Decid să îmi testez abilitățile și să văd dacă s-au pierdut sau nu odată cu trecerea timpului, așa că mă apuc să tai surcele. Mi e așez așa cum am învățat, pun puțin din vata pe care o port tot timpul cu mine, scot cutia de chibrituri și mă întreb dacă voi reuși să aprind focul pe zăpadă.
Îmi număr șansele, sunt 9 la număr, așa că mă decid să mă port cu grijă cu fiecare băț de chibrit. Mă pun din nou pe direcția vântului, scapăr primul chibrit și… mai ceva decât în filme, unde ultima șansă este aceea care aduce izbăvirea, eu cu acest prim chibrit reușesc după 6 luni de nepracticare să aprind focul. Aproape că nici mie nu-mi vine a crede. Privesc cum, încet, încet flacăra ia proporții și simt cum mirosul de fum îmi pătrunde în nări.
Simt un impuls interior de a executa un dans ritualic în jurul focului, precum Kevin Costner în ”Dansând cu lupii” sau Tom Hanks în ”Naufragiatul”. Acest foc îmi dă senzația că am putere asupra naturii, că o pot domina, o pot transforma și că o pot folosi. Mă simt oarecum superior ei.
Cum între timp m-am integrat în peisaj mă pot bucura acum de mișcările jucăușe ale pițigoilor majori și mai ales ale celor albaștri. Îmi era, după 6 luni de absență dor de aceste păsări.

Simt că viața este frumoasă orice înfățișare ar lua.
Decid după 12 minute că este timpul să sting focul și să plec mai departe.
Merg preț de o jumătate de oră, timp în care observatul șorecarilor comuni, al uliilor păsărari, al gaițelor, și al altor 3 iepuri devine deja o obișnuință.
Ajung pe un platou, nori cenuși de iarnă acopăr acum Soarele ce se vede ca un disc galben iar această imagine mă duce cu gândul la versurile lui Alecsandri:
Soarele rotund și palid
Se prevede printre nori.
Ca un vis de tinerețe
Printre anii trecători
Să fie oare tinerețea un vis, sau întreaga viață este un vis?
Îmi continui drumul purtând cu mine setea chinuitoare și reușesc în cele din urmă să ajung acasă. Mă bucur acum de gustul insipid al apei proaspăt scoasă din fântână și mă gândesc, așa cum spunea cineva că,
Dumnezeu a creat multe minuni dar puțini au ochi să le vadă.

ALONE IN THE WILD I

2010-02-14T22:14:00.002+01:00

Trezit aproape dis de dimineață și după o masă copioasă a la mama acasă, m-am înarmat cu ultima unealtă ce mi-a parvenit în dotare prin diverse căi, un veritabil Smith & Wesson CKSUR 7, nelipsitul Buff precum și vechiul meu binoclu, și am plecat a scruta locurile natale în căutare de frumuseți naturale.
Aerul rece ce îmi pătrunde în nări mă face să simt că este cu adevărat iarnă în România și unde mai pui că nămeții în care ocazional mă afund până la genunchi îmi confirmă acest lucru. Aproape că uitasem cum este iarna.
Străbat câmpul pustiu lăsându-mă purtat de gânduri, probleme nerezolvate, așteptări, elemente de stress precum și amintiri demult apuse ce îmi revin în minte.
Ajung deasupra pădurii și constat cu surprindere că înaintea mea se întinde o mica pârtie de schi, pe care din păcate anul acesta nu am cum să o fructific deoarece zăpada a început deja să se topească.
Privesc în depărtare prin binoclu și observ în liziera pădurii doua căprioare, iar ceva mai departe descopăr profilul unei vulpi ce se desprinde ușor de linia pădurii și se îndreaptă spre câmpul alb. O urmăresc cu privirea până ce se pierde în zare, timp în care căprioarele decid să se facă nevăzute în interiorul pădurii.
Îmi place acest post de observație așa că aleg să mă instalez mai confortabil, am în fața privirii cele două păduri despărțite de o vale plină de apă și gheață. Surprind un șorecar comun ce se desprinde din albastrul cerului pentru a se suprapune peste albul cenușiu al pădurii ninse așezându-se galant într-un copac, postul lui de observație.
Observ undeva mai aproape trei căprioare ce se decid a traversa câmpul alb pentru a se pierde în desișul pădurii. Fac o socoteală și mă declar destul de mulțumit de ceea ce am văzut până acum.
Merg câțiva zeci de metri mai departe și dintr-o dată din spatele meu de la nici 20 de metri țâșnește un iepure. Urmăresc salturile rapide ce le execută maiestuos prin aer fugind de mama focului, fără să bănuiască de fapt că eu nu am nici cea mai mică intenție de a-i face rău.

Sunt însă un străin, o amenințare pentru tot ce mișcă în acest mediu sălbatic.

Mai scrutez încă odată zarea și iau decizia de a parcurge distanța de 2 kilometri ce mă desparte de cârdul de 8 căprioare pe care tocmai l-am zărit.
Cobor alene dealul și tot analizez traiectoria pe care aș fi putut să o parcurg pe schiuri. Ajung în valea inundată și nu cu ușurință reușesc să trec de partea cealaltă. Aleg o potecă de animale și urc pe ea traversând pădurea până în câmpul deschis. Stabilesc traiectoria vântului și urmez direcția în așa fel încât mirosul meu uman să nu fie detectat cu ușurință în acest mediu sălbatic. Nimic nu îmi mai distrage acum atenția. Doar croncănitul ocazional al unei ciori. Mă tot gândesc dacă merită efortul de a parcurge doi kilometri prin zăpadă doar pentru a observa un cârd de căprioare de la o distanță ceva mai mică. Știu că răbdarea este de cele mai multe ori răsplătită și mă gândesc că astfel se poate întâmpla și în această ocazie. Cufundat în astfel de gânduri și îndreptându-mă din nou în direcția pădurii mă opresc surprins dintr-o dată deoarece undeva la 150 de metri observ privirea insistentă a 2 căprioare. Rămân înghețat, știu că orice mișcare bruscă le va speria și vor țâșni imediat în desișul pădurii. Mai știu de asemenea că dacă rămân nemișcat voi avea șansa de a mă integra în peisaj iar ele să se comporte ca și cum nu aș fi acolo. Îmi doresc însă atât de mult să pun binoclul înaintea ochilor pentru a micșora distanța și pentru a putea observa detalii. Rezist însă ispitei și rămân în continuare înghețat. Una dintre ele alege să se tolănească nemaipăsându-i de prezența mea, cealaltă însă nu mă slăbește din priviri. Aleg să nu mă mișc până când și aceasta decide că este bine să facă același lucru și se întinde jos. Profit imediat de momentul în care își pleacă în pământ capul și cu o mișcare bruscă reduc distanța cu ajutorul binoclului. Stau și le privesc preț de câteva minute după care decid că este timpul pentru a testa cunoștințele acumulate teoretic și încerc să mă apropii. Sunt acum la o distanță de aproximativ 150 metri.
Calculez fiecare pas pe care îl fac și simt că fiecare metru parcurs îmi va aduce o altă perspectivă. Distanța începe ușor, ușor să se micșoreze, parcurg 10 metri apoi alți 10 și parcă sunt integrat în peisaj, deși nu mă slăbește din ochi, căprioara mamă, îmi pot da seama acum de acest lucru nu face nici o mișcare.
M-am apropiat deja la o distanță de 90 de metri când observ, complet integrat în peisajul natural un alt pui, mă întreb oare dacă nu am fost capabil să îl observ datorită faptului că m-am concentrat prea mult asupra unui singur element sau pentru că era foarte bine camuflat.
Simt acum că dacă voi mai face un pas lucrurile se vor schimba, deja m-am apropiat prea mult, mă opresc și realizez cât de mult m-am cufundat în natură, cum m-am debarasat de timp și spațiu, cum toate gândurile, tot stresul, toate lucrările, toate răspunsurile pe care le aștept de la viață, toate au dispărut și toată ființa mea se concentrează doar la a face următorul pas. Este un sentiment unic pe care îl simți în puține ocazii.
Aleg să mă opresc și mă întind la pământ deoarece mama s-a ridicat și mă privește insistent cu gâtul întins, picioarele încordate gata de fugă.

Stau și privesc acele mișcări grațioase, acei ochi blânzi și uimiți cu care mă privește întrebător, de ce am venit să îi tulbur liniștea ei și a odraselor? E atât de gingașe, rămân uimit de atâta frumusețe și simplitate iar gândul mă poartă spre Dumnezeu care le știe și care are grijă de toate.

Nu este un act de închinare panteist așa cum se regăsește în Avatar ci este pur și simplu un sentiment de uimire în fața creaturii și de recunoștință în fața Creatorului.
(Va urma…)

GÂNDURI REGĂSITE

2010-02-11T20:30:00.001+01:00

Rânduri regăsite, scrise nu știu când și nu știu unde:

”Cum poate fi atât de ciudat sentimentul singurătății atunci când te afli în mijlocul unor persoane care pretind că te cunosc? E atât de neplăcut să simți cum o parte din tine a murit pentru a nu mai reînvia niciodată. Afară toamna ce altădată își răspândea paleta cromatică bucurând irisul și atingea o coardă sensibilă a inimi, acum nu mai prezintă nici un interes. Totul zace inert în tăcere. Totul așteaptă parcă o minune, minune ce nu va avea loc însă niciodată, sau poate cine știe?

Și totuși … viața nu poate fi atât de anostă. Trebuie să existe ceva, ceva ascuns dincolo de ceea ce putem vedea acum, de ceea ce putem auzi, mirosi sau chiar simți.

Niciodată primăvara nu s-a lăsat așteptată, niciodată după iarnă nu a urmat o altă iarnă, întotdeauna iernii i-a urmat primăvara.

Anotimpul în care același copac gol se umple de frumusețe, doar pentru a fi mai magnific și impunător decât în trecut, pentru a fi alb, curat și candid în mantaua de flori.

Pentru a ajunge acolo trebuie să îndure însă frigul și umezeala ierni, și totuși albul zăpezi îl face să strălucească în lumina soarelui.

Toate acestea îl pregătesc pentru o nouă primăvară”.

GÂNDUL ZILEI

2010-02-09T13:36:00.000+01:00

CASA este locul unde, după vremuri de hoinăreală, dorința de apartenență ce se găsește cuibărită în adâncul sufletului își găsește împlinirea.

Îmi este dor de CEALALTĂ CASĂ.

A.I

THE PRODIGAL SON IS COMING HOME

2010-01-31T00:11:00.000+01:00

CUVINTE SĂPATE ÎN PIATRĂ ȘI ZGÂRIATE PE NISIP

2010-01-30T18:46:00.000+01:00

Atunci când a găsit de cuviință să descopere lumii ce înseamnă păcatul, Dumnezeu a scris de pe înălțimea Sinaiului, din mijlocul fulgerelor și al tunetelor, săpând odată pentru totdeauna cu degetul său pe piatra dură, legea morală a celor 10 porunci.

Atunci când a trebuit însă ca să-l condamne pe păcătos, a coborât din înălțimea cerului ca Fiu al lui Dumnezeu, a ales să își plece genunchiul în nisip și cu același deget cu care odată gravase piatra, scrijelește acum nisipul pentru a arăta păcatul oamenilor și sentința pe care o meritau, scriere efemeră ce durează doar până la prima adiere a vântului.

SPECTACOL CELEST

2010-01-26T23:24:00.003+01:00

Atunci când noaptea coboară aduce odată cu întunericul și un spectacol uimitor, pe lângă care noi trecem însă de cele mai multe ori fără a lua seama. Suntem atât de mult înconjurați astăzi de lumina artificială încât cea naturală și-a ascuns frumusețea, sau mai bine zis noi i-am acoperit-o.
Îmi aduc aminte de spectacolul pe care mi-l oferă cerul acasă, la mine la țară, acolo unde cocoțat în vârful dealului, întins pe spate și nederanjat de nimeni pot admira acest specacol gratuit.
Îmi e dor de acea reprezentație celestă.

REFLECȚIE

2010-01-25T13:24:00.001+01:00

Privesc pe fereastră pricipala operă de artă a orașului și îmi aduc aminte de cuvintele lui Cioran care se întreba: ”Oare ce fior sfânt trebuia să fi simțit cetățenii occidentali ai evului mediu trăind în fiecare clipă cu conștiența prezenței locașului lui Dumnezeu, pe care îl puteau vedea oricând și din orice colț al cetății?”.

Astăzi am evoluat, ne deplasăm cu mașini și trecem în viteză pe lângă astfel de locuri care au devenit lucuri obișnuite sau cel mult obiective turistice pentru alții. Faptul că am evoluat nu ne-a făcut nici mai spirituali și nici mai înclinați de a privi spre interior. Ne-a făcut numai să fim mai rapizi.

ADMIRÂND DETALII

2010-01-24T11:28:00.010+01:00

DACĂ AI CREDINȚĂ E DE AJUNS???

2010-01-22T23:00:00.002+01:00

VIAJE A LOS CALLES DE SALAMANCA

2010-01-21T23:11:00.001+01:00

Înarmat cu ceva documente, m-am decis să dau un paseo prin cetate.

Iată cu ce m-am delectat...

(click pentru mărire)

SIMPLY AMAZING

2010-01-21T06:26:00.001+01:00

VEȘNICIE... e singurul concept pe care îl putem înțelege atunci când ne raportăm la dimensiunea spațiu și timp din Univers.
A.I

IMPRESIE DE IARNĂ – REACȚIE

2010-01-20T13:33:00.003+01:00

19 ianuarie 2010 - România.

Încă ninge. De o zi şi o noapte în continuu. Dimineață când am ieşit afară din bloc… surpriză: stratul de zăpadă măsura 40-50 cm!!! şi o potecă pe care se merge în şir indian!!!

Ce minune!!! Nu am mai văzut aşa ceva! Dar şi mai uimitor!

Pe celălalt trotuar nu era deloc zăpadă. De ce oare? Misterul a fost rezolvat de câinii comunitari tolăniți pe el: cei de la TERMA -SERV au pierderi mari de căldură pe ţevile care traversează oraşul!!!

Nu e cazul să menţionez cum arătau străzile...căci pe sub ele nu trec țevile de la TEERMA-SERV!!!

(primită de undeva din România- autor anonim.)

SIMPLĂ MULȚUMIRE

2010-01-18T23:56:00.002+01:00

Pentru toți care ați găsit cu cale să îmi ziceți o urătură astăzi în vre-un fel sau altul vă mulțumesc și vă declar următoarele:

Când zilele s-au adunat,
Un an întreg numerotat.
Și azi, când timpul s-a împlinit
De mine voi v-ați amintit.

Prin ce-ați făcut și mi-ați urat,
Mi-ați amintit și reînvățat,
Că prietenia –i o comoară
Și că nicicând nu o să piară.

De ne-am certat sau supărat
Stați liniștiți eu v-am iertat.
Azi pentru toate mulțumesc
Și vreau să știți că vă iubesc.
A.I

SIMPLE TEXT

2010-01-18T11:19:00.002+01:00

Ridică-te, căci este responsabilitatea ta, iar noi vom fi alături de tine! Fi tare și lucrează!
BIBLIA. EZRA 10: 4.

SIMPLE PICTURE

2010-01-17T13:22:00.001+01:00

imagine: Nasa*s picture of the day.

PARABOLĂ

2010-01-15T20:13:00.006+01:00

Încă o zi pierdută de pe urma căreia nu mă aleg cu nimic, am să mă întorc din nou acasă cu mâna goală, nici astăzi nu am reușit să muncesc. De fapt nici nu am avut când, ieșisem dis de dimineață, eh… nu chiar așa de dimineață, m-am trezit mai târziu pentru că azi noapte am socializat mai mult, de fapt cam așa fac de obicei. De când romanii ăștia au instalat torțe în cetate și e lumină tot timpul, nu mai poți deosebi ziua de noapte, iar plus de asta, noile tehnologi rețele care conectează toate casele ,cu ajutorul cărora poți vorbi chiar și la Roma, ca să nu mai zic de Ierusalim, sincer să fiu m-au cam vrăjit. Și cum vă spuneam înainte să ajung în piață m-am întâlnit cu un amic, nu asta ar fi fost problema, însă ne-am cam întins la vorbă. Mai apoi mi s-au părut așa de interesante noile reduceri ce erau afișate cu scris mare la intrarea magazinelor și… deși nu aveam nevoie de nimic nu am rezistat ispitei de a vedea care mai sunt noutățile în domeniu, și uite așa tot minunându-mă mi-am dat seama că-mi venise foame, ce să fac? trebuia să mănânc, ora asta are prioritate, iar mai apoi e timpul de relaxare care își cere și el drepturile. Uite așa s-a făcut ceasul deja patru, iar acum trebuie să mă îndrept spre casă.
Am să o iau prin piață.
Oare ce o mai fi și asta?, un om caută muncitori acum în ultimul ceas, ce neisprăvit! azi dimineață ce o fi făcut, atunci nu a putut să angajeze lucrători?… parcă mai are nevoie de cineva, ia să mă apropii.
M-a chemat și pe mine, cică să lucrez în via lui… hmm ce surpriză, deja sunt mulți lucrători aici și via este așa de mare. Se pare că unii deja sunt obosiți, spun că au venit de azi de dimineață, (deci stăpânul nu este chiar așa cum credeam eu), trebuie să fi muncit mult, se vede pe fețele lor.
Ce repede a trecut ora asta, gata cu munca pe ziua de azi, am să mă duc și eu cu câțiva bănuți acasă, nu e un denar, dar totuși e ceva.
Ce? Cum adică să primesc un denar, hmm ce stăpân ciudat… da mai bine nu zic nimic să nu se răzgândească.
E târziu deja, stau întins în pat și mă gândesc la ziua de astăzi. Cât noroc am putut să am, unii ca mine ziceau că ”ni s-a făcut har” ce o mai fi și ăsta?
Via nu s-a terminat încă de cules. Stăpânul are să iasă și mâine în piață să angajeze lucrători, dacă am să fiu acolo dis de dimineață cred că mă va lua și pe mine.
Mă tot gândesc la un lucru însă… oare să merg la prima oră sau să merg tot așa ca astăzi, în ceasul al unsprezecelea…?
Voi ce mă sfătuiți?

Text de referință: Matei 20:1-16.

PENTRU VREME DE IARNĂ

2010-01-15T11:35:00.003+01:00

Deoarece am observat câteva persoane interesate de nivelul evolutiv al tradiționalei cușme, vă invit să vizionați recomandarea pentru sezonul rece.

Sau poate preferați varianta VISOR BUFF, iar ca să nu fiu acuzat de misoginism vă invit să urmăriți și varianta feminină..., puteți afla mai multe pe siteul:
http://www.buffwear.co.uk/

ISTORIA, LECȚII DE VIAȚĂ SAU... UITARE?

2010-01-14T14:13:00.004+01:00

imagine: schimbarea gărzii la Spandau.

În anul 1953 tocmai sosise la închisoarea de la Spandau o trupă nouă de tineri soldați englezi, pentru a prelua serviciul de pază. Ofițerul de serviciu i-a întrebat: ”Știți pe cine trebuie să păziți aici?” N-a răspuns nimeni.
Ofițerul a scris numele deținuților cu litere de tipar pe o tablă. A arătat apoi spre primul nume – Rudolf Hess - și a întrebat din nou: ”Știe cineva dintre dv. Cine este acest om?” Nici un răspuns. Într-un târziu se ridică o mână:
”Un speculant ,domnule?”
Joe J. Heydecker& Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg.
(va urma, poate…)

DE LA CUȘMĂ LA BUFF

2010-01-12T11:24:00.001+01:00

EVOLUȚIE SAU......

Ceea ce purtăm pe cap este: Tradiție, Modă sau Utilitate?

IMPRESIE DE IARNĂ

2010-01-11T18:38:00.002+01:00

A nins ieri mai toată după – amiaza în cetatea Salamantină, așa că pe seară atunci când mi-am permis un” descanso” (pauză) m-am putut bucura de acel sunet pe care îl face zăpada proaspătă sub tălpi.
Când am ieșit din bloc dis de dimineață pentru a merge la școală, am rămas surprins de faptul că zăpada era absentă pe trotuar deși în jur măsura un strat de 3 cm. Autoritățile Salamantine găsiseră cu cale să dezăpezească trotuarele ca nu cumva cetățenii să aibă de suferit.
Am rămas surprins, pentru că la noi în România, niciodată nu mi – am pus problema ca autoritățile să dezăpezească trotuarele, întotdeauna pe trotuar era o potecă prin zăpadă pe unde mergea toată lumea.
E seară acum, privesc pe fereastră și zăpadă nu mai e deloc (aici zăpada se topește într-o zi, iar acest lucru este bine știut), sunt încă mirat cum însă cei 3 cm de zăpadă (măsurați, nu aproximați) de pe trotuar au fost dați la o parte pentru a nu incomoda bunul mers al cetății în cursul unei singure zile.
Știu și eu acum, că în altă parte se poate. (nu este cazul să menționez cum arătau străzile).
Salamanca 11.01.2010.

DESPRE LITERE

2010-01-11T16:08:00.001+01:00

Daca scrii, scrie ceea ce simți, dacă nu simți, atunci crede ceea ce scrii, niciodată însă nu scrie ceea ce nu crezi. A.I

HE WILL CARRY YOU

2010-01-10T15:53:00.002+01:00

COMPLEXUL UNIVERS

2010-01-09T01:27:00.000+01:00

imagini: http://www.descopera.ro/galerie/3184962-cat-de-mici-suntem-in-univers#

Am privit astăzi un documentar predică despre Univers și creația lui Dumnezeu, am auzit cuvinte și am văzut imagini care mi-au reamintit și mi-au adus un plus de informație despre dimensiunile și distanțele ce despart corpurile care se găsesc în Univers. Păstrând proporțiile Pământul nu este decât o minge de golf așezată la baza muntelui Himalaya pe lângă cea mai mare stea descoperită până acum din Univers.(Puteți afla singuri dimensiunile Pământ – Soare – Arcturus – Betelgeuse - Antares – Canis Majoris cât și distanța de 2,5 milioane ani lumină până la cea mai apropiată galaxie Andromeda)
”Păcatul are darul de a-l face pe Dumnezeu mic în ochii noștri și de a ne supradimensiona prin egoism imaginea noastră” este una dintre ideile care m-au făcut să mă gândesc puțin la Dumnezeu și la cum mă raportez eu față de El. Am reușit să îl reducem pe Dumnezeu așa de mult în ochii noștri, ne-am creat o imagine preluată din diverse surse, însă odată cu aceasta în loc să Îl apropiem de noi L-am îndepărtat și mai mult părându-ne atât de străină expresia: ”Dumnezeu te iubește la nebunie”
E Sabat astăzi, cu ce fel de Dumnezeu te-ai întâlnit sau ai să te întâlnești?

SIMPLA RUGA

2010-01-08T18:31:00.001+01:00

NOAPTEA ÎNSTELATĂ

2010-01-08T16:39:00.001+01:00

imagine: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/66/VanGogh-starry_night_ballance1.jpg

La spitalul din Arles (1890), după ce s-a restabilit întrucâtva, Vincent a pictat tabloul ”Noaptea înstelată”, ce reprezenta o imagine a cerului cu stele în viziunea artistului ( o noapte înstelată, cu aștri care se învolburează amețitor, împletindu-și și despletindu-și volutele asupra câmpiei adormite, incendiind bolta cu văpaia nu se știe cărui cataclism apocaliptic…). Trebuie să reținem două aspecte: Vincent își slăbise vederea într-o foarte mare măsură (fapt menționat de el în repetate rânduri în scrisorile către Theo) și nici nu își revenise complet în fire. Recent (1985), doi tineri cercetători, analizând tabloul cu ajutorul calculatorului, au constatat cu stupoare nu numai că Vincent redase cu o exactitate uimitoare cerul cu poziția stelelor, dar pictase și stele care nu se vedeau cu ochiul liber, exact la locul lor și în acea perioadă a anului!
Paul Ștefănescu, Istoria văzută din cabinetul medical.
(sfârștit)

PORTRETUL ADELINEI RAVOUX

2010-01-08T06:55:00.000+01:00

imagine: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Vincent_Willem_van_Gogh_085.jpg

Vara lui 1890, Anvers. Vincent face portretul celei mai mari dintre fetele familiei Ravaux, Adeline (în mansarda casei locuia pictorul într-o cămăruță modestă). Tânăra este puțin înspăimântată de pictura lui Vincent, de altminteri nici nu socotește că tabloul i-ar semăna. ”Abia cu mult mai târziu – a declarat Adeline Ravoux lui Maximilien Gauthier, mi-am dat seama… că știuse să ghicească în fata ce eram pe atunci, femeia ce urmam să devin”…
Paul Ștefănescu, Istoria văzută din cabinetul medical.
(va urma)

PORTRETUL DOCTORULUI REY

2010-01-07T00:21:00.000+01:00

imagine: http://www.artsheaven.com/van-gogh-portrait-of-doctor-felix-rey.html

Doctorul Felix Rey (născut la Arles, la 24 iunie 1865) era intern în anul 1888 când Vincent a fost adus pradă unei puternice crize de nebunie, după ce își tăiase urechea. Rey simte pentru el o mare simpatie și urmărește cu atenție progresul vindecării lui (tratamentul consta în fond în izolare și doze mari de bromură). Vincent se oferă să îi facă portretul în semn de recunoștință pentru îngrijirea și bunăvoința sa, iar Rey acceptă din simplă amabilitate.
La începutul lui ianuarie 1889 Vincent părăsește spitalul și revine apoi în fiecare dimineață ca să i se panseze urechea. Așa cum i-a promis lui Rey, într-o bună zi sosește cu o pânză și vopsele și-i face acestuia portretul, pe care internul îl primește prefăcându-se încântat, deși tabloul nu are de fel darul să îi fie pe plac. Culorile tari, reflexele verzi, roșii pe frunte, barbă sau păr îl nedumeresc de-a binelea. E opera unui nebun! își spune Rey.
Ce tărăboi fac cei de acasă (locuiește cu părinții) când aduce pictura lui Van Gogh. Tabloul este întâmpinat cu batjocuri, părinții sunt scandalizați de modul arbitrar în care Vincent a tratat chipul fiului lor. Să dispară imediat… porcăria asta!
Pânza a fost aruncată în pod. Rey a murit în 1932 iar pânza, după multe peripeții, se găsește azi la muzeul de artă modernă din Moscova. Dar fapt surprinzător: cu cât doctorul Rey îmbătrânea cu atât semăna mai mult cu portretul făcut de Vincent!
Paul Ștefănescu, Istoria văzută din cabinetul medical.
(va urma)

IN ATELIERUL PICTORULUI

2010-01-06T14:29:00.000+01:00

imagine: de la autor

Am început de ceva vreme, pe ici pe acolo să cochetez cu una dintre cele 7 arte care până mai deunăzi mă făcea să trec în afara discuțiilor ori de câte ori asistam la persoane care își expuneau părerile în privința ei. Așa că tangențial am luat contact cu această lume a picturii căci despre ea este vorba. Iar pentru că niciodată nu ai să ști pe unde te poartă viața am avut ocazia acum 2 luni, după ce în prealabil rămăsesem uimit în fața ”Școli din Atena” și a ”Judecății de Apoi”, să mă minunez prin ”Poiană” (El Prado) înaintea operelor lui Goya, Velasquez, Tizian, Botticelli, El Greco și alții. De la El Prado însă, m-am trezit pe nesimțite însă în ”atelierul pictorului”.
Am văzut și eu astfel, pentru prima dată acea amestecătură indefinită de culori care pe paletă,dispuse într-o ordine haotică îți dau impresia că asiști la nașterea unui mare nimic, dar care atinse și modelate de mâna maestrului reușesc să îți bucure privirea și să îți tulbure mintea.
Am învățat printre altele că pentru a picta un tablou e necesar să ai de la început viziunea finală a acestuia, să îl vezi terminat atunci când stai înaintea pânzei albe. Am descoperit că una din trăirile cu care m-am confruntat ultimele luni se numește ”Mitul lui Ulise” și că poate fi exprimat atât de bine printr-o pictură. Am aflat că, deși eu văd șerpi ca pe oricare altă creatură obișnuită, ba chiar cu o anumită tentă de sensibilitate, pentru unii aceștia reprezintă o teamă așa cum furnicile reprezentau o teamă exploatată pentru Salvador Dali. Am văzut cum poți exprima prin pictură răsturnarea valorilor și efectul pe care îl poate avea slăvirea banului în defavoarea dragostei și implicațiile pe care acest lucru le are asupra individului. Am văzut exprimat pe pânză cum tânjim după libertate și viața reală dar rămânem însă robii viciului și al lumii imaginare oferită de televizor.
Mai presus de toate, mi s-a confirmat acea lume în care trăiește artistul. Retras, fără a deranja pe nimeni, adeseori în singurătatea naturii, alege atât de discret să își spună și să exprime într-un mod plastic viziunea lui atât de diferită despre lume și viață, acest ”world wiew” pe care îl avem cu toții. Pare de neînțeles și atât de interpretabil, este singur și trăiește într-o altă lume atât de diferit de ”la gente” (mulțime) așa cum bine a zis Eminescu. El devine însă nemuritor prin opera sa.
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece
Vă invit acum să aruncați o privire asupra acelora pe care eu am avut privilegiul să le privesc, să le ating, să le miros și să le simt.
http://constantinpopaart.wordpress.com/

ET TU BRUTE?

2010-01-05T12:36:00.000+01:00

imagine: http://people.brandeis.edu/~jhale/Art/Courbet/Courbet_bonjour_msr_Courbet.jpg

JUSTIFICARE

Printre cele câteva noi hotărâri ale lui 2010, m-am decis, mai mult la insistența unor prieteni să mă fac și eu cunoscut printr-un simplu blog pe internet, să vadă și să știe lumea că un am murit încă (așa cum declarase ceva mai devreme internetul,, http://anunturi.gds.ro/categorie/necrolog/parent_13/2008-09-22.htm,,).
Așa că din această lună declar oficial, începerea activității mele în marea lume a internauților bloggeri. Nu cred neapărat că am ceva de spus lumii, cred îsă că pot spune câteva lucruri plăcute, interesante uneori, prietenilor, neprietenilor cât și necunoscuților.
Cred că viața este alcătuită din clipe, nu putem face viața să fie mai frumoasă însă putem face altora clipe plăcute, clipe care odată trecute poate că vor fi uitate pentru totdeauna însă vom ști că au fost trăite într-un mod plăcut. Mai cred de asemenea că este fără de valoare cunoștința acumulată și neîmpărtășită, așa că acele lucruri care îmi vor fi făcut mie clipele mai plăcute voi alege să le împărtășesc aici, dorindu-mi ca și în dreptul vostru să fie la fel.
Voi încerca ca, exceptând rubrica MISCELLANEOUS ceea ce voi publica să fie cuvinte rânduite într-o manieră proprie în care se vor regăsi lucruri care mi-au plăcut, m-au impresionat sau pur și simplu pe care vreau să le împărtășesc.

SIMPLU COLIND

2009-12-24T12:45:00.001+01:00

SIMPLITATE

2009-12-19T20:54:00.001+01:00

imagine: http://rippleeffects.files.wordpress.com/2008/12/rembrandts-adoration-of-the-shepherds.jpg

Acum 2000 de ani pe dealurile Betleemului steaua care strălucea atât de puternic a devenit dintr-o dată corul de îngeri umplând Pământul cu slava sa. Așa au ales slujitorii, cu măreție, putere și cu slavă să anunțe venirea pe lume a regelui care tocmai se născuse….cu umilință într-un staul.
Nu s-a găsit un loc pentru El, nu s-au găsit așternuturi mai bune, nu s-au găsit inimi calde care să-L primească, dar Tatăl a purtat de grijă Unicului Său Fiu.
Cei care slălășluiau pe dealurile Betleemului, oameni simpli obișnuiți cu gingășia mielului nou născut coboară să își aducă recunoștința și închinarea lor înaintea mielului care tocmai se născuse.
Înțelepciunea și bogăția nu au uitat nici ele să se plece înaintea maiestății Sale ce luase acum înfățișarea unui prunc. Magii cu barbă albă nu s-au sfiit să îngenuncheze înaintea Celui care era culcat într-o iesle și care nu putea înțelege nimic din înțelepciunea și bogăția acestei lumi. Era atât de gol, atât de neajutorat și nedeosebit cu nimic față de alții, poate doar locul de născare îl făcea mai special, și totuși acei cărturari ai vremii au văzut în El ceva care i-a făcut să- și plece genunchiul în adorare înaintea Lui.
Privesc simplitatea îngemănată cu bogăția, simplitatea îngemănată cu înțelepciunea toate venind să își aducă închinarea înaintea aceluia care, așa cum puțini puteau să vadă era TOTUL.
A lipsit însă orgoliul, acela, nu și-a renegat renumele. Auzind că un nou rege s-a născut, Irod dă poruncă să fie ucis. Nu exista și nu trebuia să existe un alt rege ca el, gândea marele rege (uitând că el nu este de fapt decât slujitorul cezarului de la Roma).
Azi după două mi de ani poposesc și eu înaintea staulului, nu pot să mă simt altfel decât acei simpli păstori sau măreți magi, am și eu deopotrivă cu ei aceeași reacție de respect și umilință… pentru că în fața Lui TOATE pălesc.