PLOAIE DE STELE

Celebra ploaie de stele, la Craiova, s-a dovedit a fi o simplă ploaie de toamnă.

RECENZIE Andre Gide

Andre Gide
Paludes; Prometeu rău Înlănțuit

Am început cu un oarecare scepticism, dar și cu optimism citirea acestei cărți, e prima carte pe care o citesc de autorul mult apreciat de Paler,( autor pe care de altfel îl apreciez și cu care sunt oarecum familiar).
Cartea tratează două povestiri, fiind astfel structurată pe două mari părți. Prima parte este dedicată lui Titir, omul mlaștinilor, care portretizează tipul de om ce se mulțumește cu starea în care se află, ba mai mult decât atât, chiar găsește plăcere în modul său de viață chiar dacă își duce existența într-un turn din mijlocul mlaștinilor. De-a lungul timpului a învățat să contemple și să se fericească cu priveliștea anostă pe care i-o oferă austerul său mediu de viață. Deși dincolo mlaștini se află dealuri, păduri și câmpii, Titir nici nu vrea să audă cumva de ideea unei schimbări.
De fapt, acțiunea primei părți este un fel de jurnal, în care autorul prezintă acțiunile pe care le întreprinde zi de zi, acțiuni de altfel plănuite în agendă cu aproximativ zece zile mai devreme dar care tot timpul îl iau prin surprindere, iar la sfârșitul zilei își gustă satisfacția de a nu fi îndeplinit ceea ce își propusese. În tot acest timp, povestește amicilor săi despre romanul Paludes pe care îl scrie, primind mai apoi criticile și ironiile acestora.
Din această primă parte notez o idee: ,, percepția începe odată cu schimbarea senzațiilor; de unde necesitatea călătoriei.,,.
Partea a doua, ceva mai dinamică vorbește despre un fabricant de chibrituri, și vulturul său. Este vorba de celebrul Prometeu care a adus oamenilor focul, iar acum plictisit și anchilozat de șederea pe Caucaz, pleacă în lume, oferind acesteia când și când spectacolul devorării ficatului său, și ținând conferințe publice în care descrie legătura intimă ce s-a creat între el și pasărea ce îl devorează.
Această parte a doua începe destul de interesant cu o scenă petrecută pe o stradă în care un simplu călător este rugat de un altul, Zeus, un mare bancher, care împrumuta cu aerul că dăruiește, să noteze o adresă pe un plic după care primește o palmă zdravănă. Cititorul descoperă mai apoi rând pe rând din perspectiva călătorului, a bancherului, a spectatorului și a plicului, ce se întâmplase de fapt, și care or să fie urmările acestei acțiuni.
Notez o idee biblică pe care o regăsesc în această a doua parte: ,, trebuie ca el să crească și eu să mă micșorez.,,
Fiecare avem vulturul nostru, iar dacă nu îl avem trebuie să ne căutăm unul.

GÂNDUL ZILEI

Nu-i aur tot ce strălucește
Nu toți sunt rătăciți în viață.
Ce-i tare nu se învechește
Și rădăcini adânci nu îngheață.

Cenușa aprinde foc deodată,
Lumini iau umbrele la goană.
Ca nou tăișul rupt se arată,
Și regi, acei făr- de coroană.

(J.R. Tolken)

SFANTUL DE LA AUSCHWITZ

Nu de mult timp am gasit pe internet povestita o intamplare ce purta acest titlu. Ratacind azi prin diverse locuri dintr-un mall am intrat intr-una dintre librarii, cam goala ce-i drept, rafturile ei nu erau asa de pline precum rafturile de la articolele de la nike adidas sau altele. E mai de pret sa te imbraci decat sa citesti nu?
Mi-a atras atentia un titlu de opera, numele de Maximilian Kolbe, personajul principal din povestea mai sus amintita. Am ramas surpins a observa ca Eugene Ionesco a transpus aceasta intamplare intr-o piesa de teatru. Mi-am luat timp am luat cartea si m-am asezat pret de aproape jumatate de ora pentru a lectura piesa.
Am ramas din nou impresionat de povestire pe care o stiam deja dar mai ales de traspunerea acesteia in piesa de teatru care mi se pare magistrala.
Despre ce este vorba? Intamplarea are loc undeva in lagarul de la Auschwitz. Atunci, acolo un om a ales sa faca o fapta ce a fost scrisa cu sange in istoria lumii si a ramas marturie pentru mii si poate chiar zeci de mii de oameni. Va las a descoperii continutul povestiri din alte surse, pe care fiecare le avem la indemana sau poate chiar din cartea lui Eugene Ionesco, Teatru XI aparuta in acest an la editura Umanitas.
 Pentru a pune aceasta intamplare intr-o piesa de teatru ce dureaza numai o ora, autorul a muncit 7 ani de zile.

GÂNDUL ZILEI

”Ca să tac, mi-ar trebui o forță pe care nu o am, ori o indiferență pe care sper să nu o capăt niciodată.”
Octavian Paler

DRUMUL CĂTRE EXTINCȚIE

Bizonul nord-american număra în 1850 circa 50 milioane de exemplare, iar în 1885 mai existau doar 1000 de indivizi în diferite rezervații.
(Szafer 1868)

Cum a fost posibil așa ceva??? Imaginile cred că sunt relevante.

Așa arătau adevărații bărbați ai vremii, cool și la modă, întrecându-se în cranii pe care le obținuseră ca trofee de pe veșnicele plaiuri de vânătoare. Europenii au reușit astfel să rezolve în 25 de ani o chestiunie pe care indienii nord americani nu reușiseră să o îndepinească de-a lungul mileniilor. Mândria lor a dus, astfel repede și sigur la extincția bizonilor.

GÂNDUL ZILEI

”Suntem primii care vedem soarele și ultimii care vedem dreptatea.”
sătean din Sfântu Gheorghe (Delta Dunării)

PLAIURI OLTENEȘTI

pictures: by me.

PLAIURI MARAMUREȘENE

pictures: by me.

APOLOGIE PENTRU RIDICOL

Am citit mai zilele trecute un eseu ce mi-a reamintit unele dintre ideile cu care cochetez de ceva vreme. Unul dintre lucrurile de care ne temem cel mai mult astăzi, este teama de ridicol. La aproape fiecare dintre acțiunile pe care le facem zi de zi de la cele mai prozaice și banale până la cele mai complexe nu uităm a lua în calcul opinia celor ce conviețuiesc alături de noi.
Ne tot întrebăm ce va zice prietenul, prietena, fratele, sora, părintele, vecinul, colegul profesorul sau mai știu eu ce concetățean de la colțul străzii cu privire la ceea ce alegem să facem sau să spunem.

Mai rău e că transferăm această teamă și în sfera intelectului și a ideilor, astfel multe dintre gândurile ce ne vin în minte rămân nerostite de teama de a nu fi ridicoli.

Marea problemă apare însă atunci când de teama de a fi ridicoli devenim nesinceri cu noi și cu ceilalți. Astfel nu încetăm a face complimente persoanelor care poartă haine de cel mai josnic gust, apreciem pentru a fi și noi la modă cele mai ridicole frizuri și pentru nu a deveni ridicoli în fața celor ce au curajul să le afișeze.

Mai totdeauna le spunem celorlalți ceea ce vor să audă de la noi și nu ceea ce gândim noi despre ei.

Astfel proștii ajung să se creadă că sunt deștepți, cei urâți să creadă că sunt frumoși lucru ce îi conduce la afișarea diverselor aere de superioritate, cei care se îmbracă cu prost gust să se considere cei mai cool etc.

Îmi rezerv personal dreptul de a fi ridicol în aceste domenii și nu numai, îmi rezerv dreptul de a spune ceea ce gândesc mai ales atunci când sunt întrebat fără a avea teama că sunt unul dintre ridicolii societăți ci la gândul că sunt sincer cu mine și sincer față de ceilalți.

SCHIMB DE CĂRȚI

O parte din ziua de astăzi mi-am petrecut-o schimbând cărți, idei și impresii despre cărți.
Ideile și cărțile au fost schimbate în cadrul programului schimb de cărți, program ce se desfășoară în mai toate orașele țării. A fost o ocazie de reîntâlnire cât și de cunoaștere.
Ideile s-au învârtit în jurul cărților scrise de Ernesto Sabado, Paul Ștefănescu, Jack London, Herman Hese, Herta Muller, Constantin Noica, Marin Sorescu, Charles Chesterton, Kazuo Ishiguro și alții.
Am sesizat cu ușor umor diferența dinte expresiile:” Nu mi-a plăcut… și totuși” versus ”Mi-a plăcut… dar” două sintagme folosite pentru a exprima în fond aceeași idee, și am aflat că altfel înțelegi cărțile dacă le citești două câte două, ca de exemplu cartea lui Hans Stein Cum m-am lăsat de gândit împreună cu cea a lui Zig Ziglar Motive pentru a zâmbi.
Sintagma care a prezidat întâlnirea de astăzi a fost: ”Cărți din ciclul lecturi de vacanță!” și în același timp am fost amuzat de ideea regăsită într-un roman ce descria cum o familie ”a reușit să își facă cât de cât o viață”.

Detalii program: http://schimbdecarti.ro/

IARTĂ-NE DOAMNE...CĂ SUNTEM ROMÂNI

Vocea bătrânului amuțește. Dumnezeule rostește el către salcâmul desfrunzit, ce am putea noi să fim pe lumea asta și n-avem nici măcar o coajă de pâine de mâncare. Un milițian se repede la el și un câine și un alt milițian. Ridică brațele și strigă către cer : DOAMNE IARTĂ-NE CĂ SUNTEM ROMÂNI. Ochii îi strălucesc în lumina tremurătoare, în colțul ochilor lumina se grăbește. Câinele schelălăie și-i sare la gât. Doi, trei, cinci milițieni îl ridică de acolo.
Herta Muller. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul.

ROMÂNIA ȚARA NOASTRĂ

GÂNDUL ZILEI

Cunoștința este putere, modelul este o forță.

(D)EFECTELE CIVILIZAȚIEI

Situată între două vârfuri cabana Cozia oferă condiții destul de plăcute celor care aleg să își petreacă una sau două nopți pe meleaguri  muntene, unde peisajul este superb mai ales în stagiunea de iarnă.

Un lucru ce mi-a atras atenția între cele două vârfuri înțesate de releuri a fost vegetația care spre deosebire de alți munți prezenta un caracter deosebit. Am reușit să aflu mai târziu de la rangerii parcului care era cauza acestui aspect.

Orientarea antenelor de la cele două releuri reușiseră în câțiva ani să confere o unicitate deosebită parcului.

Iată despre ce este vorba.

Mergând prin oraș zilnic și privind uneori arborate maiestuos aceste elemente ale civilizației nu pot să nu mă întreb, dacă nu cumva, tot așa mă usuc și eu și voi bucurându-ne împreună de (d)efectele civilizației.