Trezit aproape dis de dimineață și după o masă copioasă a la mama acasă, m-am înarmat cu ultima unealtă ce mi-a parvenit în dotare prin diverse căi, un veritabil Smith & Wesson CKSUR 7, nelipsitul Buff precum și vechiul meu binoclu, și am plecat a scruta locurile natale în căutare de frumuseți naturale.
Aerul rece ce îmi pătrunde în nări mă face să simt că este cu adevărat iarnă în România și unde mai pui că nămeții în care ocazional mă afund până la genunchi îmi confirmă acest lucru. Aproape că uitasem cum este iarna.
Străbat câmpul pustiu lăsându-mă purtat de gânduri, probleme nerezolvate, așteptări, elemente de stress precum și amintiri demult apuse ce îmi revin în minte.
Ajung deasupra pădurii și constat cu surprindere că înaintea mea se întinde o mica pârtie de schi, pe care din păcate anul acesta nu am cum să o fructific deoarece zăpada a început deja să se topească.
Privesc în depărtare prin binoclu și observ în liziera pădurii doua căprioare, iar ceva mai departe descopăr profilul unei vulpi ce se desprinde ușor de linia pădurii și se îndreaptă spre câmpul alb. O urmăresc cu privirea până ce se pierde în zare, timp în care căprioarele decid să se facă nevăzute în interiorul pădurii.
Îmi place acest post de observație așa că aleg să mă instalez mai confortabil, am în fața privirii cele două păduri despărțite de o vale plină de apă și gheață. Surprind un șorecar comun ce se desprinde din albastrul cerului pentru a se suprapune peste albul cenușiu al pădurii ninse așezându-se galant într-un copac, postul lui de observație.
Observ undeva mai aproape trei căprioare ce se decid a traversa câmpul alb pentru a se pierde în desișul pădurii. Fac o socoteală și mă declar destul de mulțumit de ceea ce am văzut până acum.
Merg câțiva zeci de metri mai departe și dintr-o dată din spatele meu de la nici 20 de metri țâșnește un iepure. Urmăresc salturile rapide ce le execută maiestuos prin aer fugind de mama focului, fără să bănuiască de fapt că eu nu am nici cea mai mică intenție de a-i face rău.
Sunt însă un străin, o amenințare pentru tot ce mișcă în acest mediu sălbatic.
Mai scrutez încă odată zarea și iau decizia de a parcurge distanța de 2 kilometri ce mă desparte de cârdul de 8 căprioare pe care tocmai l-am zărit.
Cobor alene dealul și tot analizez traiectoria pe care aș fi putut să o parcurg pe schiuri. Ajung în valea inundată și nu cu ușurință reușesc să trec de partea cealaltă. Aleg o potecă de animale și urc pe ea traversând pădurea până în câmpul deschis. Stabilesc traiectoria vântului și urmez direcția în așa fel încât mirosul meu uman să nu fie detectat cu ușurință în acest mediu sălbatic. Nimic nu îmi mai distrage acum atenția. Doar croncănitul ocazional al unei ciori. Mă tot gândesc dacă merită efortul de a parcurge doi kilometri prin zăpadă doar pentru a observa un cârd de căprioare de la o distanță ceva mai mică. Știu că răbdarea este de cele mai multe ori răsplătită și mă gândesc că astfel se poate întâmpla și în această ocazie. Cufundat în astfel de gânduri și îndreptându-mă din nou în direcția pădurii mă opresc surprins dintr-o dată deoarece undeva la 150 de metri observ privirea insistentă a 2 căprioare. Rămân înghețat, știu că orice mișcare bruscă le va speria și vor țâșni imediat în desișul pădurii. Mai știu de asemenea că dacă rămân nemișcat voi avea șansa de a mă integra în peisaj iar ele să se comporte ca și cum nu aș fi acolo. Îmi doresc însă atât de mult să pun binoclul înaintea ochilor pentru a micșora distanța și pentru a putea observa detalii. Rezist însă ispitei și rămân în continuare înghețat. Una dintre ele alege să se tolănească nemaipăsându-i de prezența mea, cealaltă însă nu mă slăbește din priviri. Aleg să nu mă mișc până când și aceasta decide că este bine să facă același lucru și se întinde jos. Profit imediat de momentul în care își pleacă în pământ capul și cu o mișcare bruscă reduc distanța cu ajutorul binoclului. Stau și le privesc preț de câteva minute după care decid că este timpul pentru a testa cunoștințele acumulate teoretic și încerc să mă apropii. Sunt acum la o distanță de aproximativ 150 metri.
Calculez fiecare pas pe care îl fac și simt că fiecare metru parcurs îmi va aduce o altă perspectivă. Distanța începe ușor, ușor să se micșoreze, parcurg 10 metri apoi alți 10 și parcă sunt integrat în peisaj, deși nu mă slăbește din ochi, căprioara mamă, îmi pot da seama acum de acest lucru nu face nici o mișcare.
M-am apropiat deja la o distanță de 90 de metri când observ, complet integrat în peisajul natural un alt pui, mă întreb oare dacă nu am fost capabil să îl observ datorită faptului că m-am concentrat prea mult asupra unui singur element sau pentru că era foarte bine camuflat.
Simt acum că dacă voi mai face un pas lucrurile se vor schimba, deja m-am apropiat prea mult, mă opresc și realizez cât de mult m-am cufundat în natură, cum m-am debarasat de timp și spațiu, cum toate gândurile, tot stresul, toate lucrările, toate răspunsurile pe care le aștept de la viață, toate au dispărut și toată ființa mea se concentrează doar la a face următorul pas. Este un sentiment unic pe care îl simți în puține ocazii.
Aleg să mă opresc și mă întind la pământ deoarece mama s-a ridicat și mă privește insistent cu gâtul întins, picioarele încordate gata de fugă.
Stau și privesc acele mișcări grațioase, acei ochi blânzi și uimiți cu care mă privește întrebător, de ce am venit să îi tulbur liniștea ei și a odraselor? E atât de gingașe, rămân uimit de atâta frumusețe și simplitate iar gândul mă poartă spre Dumnezeu care le știe și care are grijă de toate.
Nu este un act de închinare panteist așa cum se regăsește în Avatar ci este pur și simplu un sentiment de uimire în fața creaturii și de recunoștință în fața Creatorului.
(Va urma…)
1 comentarii:
splendid peisajul descris
Trimiteți un comentariu