ALONE IN THE WILD II

Deși nu fac nici o mișcare ce ar putea să le sperie, căprioarele decid că este mai bine dacă părăsesc zona, așa că se îndreaptă alene către pădure. Mă ridic și mă îndrept spre ele, deodată se opresc și nu știu din ce motiv aleg să se întoarcă și să alerge pe câmpul deschis ce se întinde în fața mea în loc să se cufunde în desișul pădurii. Profit de această ocazie și le urmăresc trapul grațios ce îl execută prin zăpada înghețată.
Mă îndrept către liziera păduri și îmi continui drumul. Știu că dincolo de această parte a pădurii se află un alt cârd de opt căprioare. Aleg să merg exact pe marginea pădurii, aceasta oferindu-mi protecție și ascunzându-mi mișcările.
Totul este cufundat în liniște, o liniște pe care mi-am dorit-o atât de mult să o ascult. Mă mișc cu atenție când, deodată un zgomot puternic sparge tăcerea… Știu că undeva cu iuțeala fulgerului o bucată de metal a zburat prin aer și mă opresc gândindu-mă dacă nu cumva, undeva nu departe de locul în care mă aflu, alți ochii la fel de rugători ca cei care mă priveau mai adineauri nu sunt acum împăienjeniți de sânge și dacă nu cumva o ființă atât de gingașă ca cele pe care tocmai le-am lăsat în urmă nu zace acum întinsă într-o baltă de sânge, efect al metalului rece care și-a atins ținta.
Îmi urmez drumul și ajung în locul unde bănuiam că ar trebui să fie cârdul, însă totul este pustiu, nu se zăresc decât urme murdare pe fondul alb.
Am ajuns prea târziu.
Mă pregătesc să cobor dar observ mișcare cu coada ochiului, am sesizat-o însă prea târziu, fusesem observat iar acum căprioarele țâșnesc îndepărtându-se în zare.
Cobor dealul, traversez o altă vale înghețată, nu însă suficient de înghețată încât să nu aud gheața trosnindu-mi sub picioarele mele. Ajung la marginea cealaltă a pădurii și aleg a mă opri pentru un moment de odihnă. Gâtul îmi este uscat de sete iar această senzație mă face să regret faptul că am încălcat prima regulă a drumeției.
Decid să îmi testez abilitățile și să văd dacă s-au pierdut sau nu odată cu trecerea timpului, așa că mă apuc să tai surcele. Mi e așez așa cum am învățat, pun puțin din vata pe care o port tot timpul cu mine, scot cutia de chibrituri și mă întreb dacă voi reuși să aprind focul pe zăpadă.
Îmi număr șansele, sunt 9 la număr, așa că mă decid să mă port cu grijă cu fiecare băț de chibrit. Mă pun din nou pe direcția vântului, scapăr primul chibrit și… mai ceva decât în filme, unde ultima șansă este aceea care aduce izbăvirea, eu cu acest prim chibrit reușesc după 6 luni de nepracticare să aprind focul. Aproape că nici mie nu-mi vine a crede. Privesc cum, încet, încet flacăra ia proporții și simt cum mirosul de fum îmi pătrunde în nări.
Simt un impuls interior de a executa un dans ritualic în jurul focului, precum Kevin Costner în ”Dansând cu lupii” sau Tom Hanks în ”Naufragiatul”. Acest foc îmi dă senzația că am putere asupra naturii, că o pot domina, o pot transforma și că o pot folosi. Mă simt oarecum superior ei.
Cum între timp m-am integrat în peisaj mă pot bucura acum de mișcările jucăușe ale pițigoilor majori și mai ales ale celor albaștri. Îmi era, după 6 luni de absență dor de aceste păsări.



Simt că viața este frumoasă orice înfățișare ar lua.
Decid după 12 minute că este timpul să sting focul și să plec mai departe.
Merg preț de o jumătate de oră, timp în care observatul șorecarilor comuni, al uliilor păsărari, al gaițelor, și al altor 3 iepuri devine deja o obișnuință.
Ajung pe un platou, nori cenuși de iarnă acopăr acum Soarele ce se vede ca un disc galben iar această imagine mă duce cu gândul la versurile lui Alecsandri:
Soarele rotund și palid
Se prevede printre nori.
Ca un vis de tinerețe
Printre anii trecători
Să fie oare tinerețea un vis, sau întreaga viață este un vis?
Îmi continui drumul purtând cu mine setea chinuitoare și reușesc în cele din urmă să ajung acasă. Mă bucur acum de gustul insipid al apei proaspăt scoasă din fântână și mă gândesc, așa cum spunea cineva că,
Dumnezeu a creat multe minuni dar puțini au ochi să le vadă.

ALONE IN THE WILD I

Trezit aproape dis de dimineață și după o masă copioasă a la mama acasă, m-am înarmat cu ultima unealtă ce mi-a parvenit în dotare prin diverse căi, un veritabil Smith & Wesson CKSUR 7, nelipsitul Buff precum și vechiul meu binoclu, și am plecat a scruta locurile natale în căutare de frumuseți naturale.
Aerul rece ce îmi pătrunde în nări mă face să simt că este cu adevărat iarnă în România și unde mai pui că nămeții în care ocazional mă afund până la genunchi îmi confirmă acest lucru. Aproape că uitasem cum este iarna.
Străbat câmpul pustiu lăsându-mă purtat de gânduri, probleme nerezolvate, așteptări, elemente de stress precum și amintiri demult apuse ce îmi revin în minte.
Ajung deasupra pădurii și constat cu surprindere că înaintea mea se întinde o mica pârtie de schi, pe care din păcate anul acesta nu am cum să o fructific deoarece zăpada a început deja să se topească.
Privesc în depărtare prin binoclu și observ în liziera pădurii doua căprioare, iar ceva mai departe descopăr profilul unei vulpi ce se desprinde ușor de linia pădurii și se îndreaptă spre câmpul alb. O urmăresc cu privirea până ce se pierde în zare, timp în care căprioarele decid să se facă nevăzute în interiorul pădurii.
Îmi place acest post de observație așa că aleg să mă instalez mai confortabil, am în fața privirii cele două păduri despărțite de o vale plină de apă și gheață. Surprind un șorecar comun ce se desprinde din albastrul cerului pentru a se suprapune peste albul cenușiu al pădurii ninse așezându-se galant într-un copac, postul lui de observație.
Observ undeva mai aproape trei căprioare ce se decid a traversa câmpul alb pentru a se pierde în desișul pădurii. Fac o socoteală și mă declar destul de mulțumit de ceea ce am văzut până acum.
Merg câțiva zeci de metri mai departe și dintr-o dată din spatele meu de la nici 20 de metri țâșnește un iepure. Urmăresc salturile rapide ce le execută maiestuos prin aer fugind de mama focului, fără să bănuiască de fapt că eu nu am nici cea mai mică intenție de a-i face rău.

Sunt însă un străin, o amenințare pentru tot ce mișcă în acest mediu sălbatic.

Mai scrutez încă odată zarea și iau decizia de a parcurge distanța de 2 kilometri ce mă desparte de cârdul de 8 căprioare pe care tocmai l-am zărit.
Cobor alene dealul și tot analizez traiectoria pe care aș fi putut să o parcurg pe schiuri. Ajung în valea inundată și nu cu ușurință reușesc să trec de partea cealaltă. Aleg o potecă de animale și urc pe ea traversând pădurea până în câmpul deschis. Stabilesc traiectoria vântului și urmez direcția în așa fel încât mirosul meu uman să nu fie detectat cu ușurință în acest mediu sălbatic. Nimic nu îmi mai distrage acum atenția. Doar croncănitul ocazional al unei ciori. Mă tot gândesc dacă merită efortul de a parcurge doi kilometri prin zăpadă doar pentru a observa un cârd de căprioare de la o distanță ceva mai mică. Știu că răbdarea este de cele mai multe ori răsplătită și mă gândesc că astfel se poate întâmpla și în această ocazie. Cufundat în astfel de gânduri și îndreptându-mă din nou în direcția pădurii mă opresc surprins dintr-o dată deoarece undeva la 150 de metri observ privirea insistentă a 2 căprioare. Rămân înghețat, știu că orice mișcare bruscă le va speria și vor țâșni imediat în desișul pădurii. Mai știu de asemenea că dacă rămân nemișcat voi avea șansa de a mă integra în peisaj iar ele să se comporte ca și cum nu aș fi acolo. Îmi doresc însă atât de mult să pun binoclul înaintea ochilor pentru a micșora distanța și pentru a putea observa detalii. Rezist însă ispitei și rămân în continuare înghețat. Una dintre ele alege să se tolănească nemaipăsându-i de prezența mea, cealaltă însă nu mă slăbește din priviri. Aleg să nu mă mișc până când și aceasta decide că este bine să facă același lucru și se întinde jos. Profit imediat de momentul în care își pleacă în pământ capul și cu o mișcare bruscă reduc distanța cu ajutorul binoclului. Stau și le privesc preț de câteva minute după care decid că este timpul pentru a testa cunoștințele acumulate teoretic și încerc să mă apropii. Sunt acum la o distanță de aproximativ 150 metri.
Calculez fiecare pas pe care îl fac și simt că fiecare metru parcurs îmi va aduce o altă perspectivă. Distanța începe ușor, ușor să se micșoreze, parcurg 10 metri apoi alți 10 și parcă sunt integrat în peisaj, deși nu mă slăbește din ochi, căprioara mamă, îmi pot da seama acum de acest lucru nu face nici o mișcare.
M-am apropiat deja la o distanță de 90 de metri când observ, complet integrat în peisajul natural un alt pui, mă întreb oare dacă nu am fost capabil să îl observ datorită faptului că m-am concentrat prea mult asupra unui singur element sau pentru că era foarte bine camuflat.
Simt acum că dacă voi mai face un pas lucrurile se vor schimba, deja m-am apropiat prea mult, mă opresc și realizez cât de mult m-am cufundat în natură, cum m-am debarasat de timp și spațiu, cum toate gândurile, tot stresul, toate lucrările, toate răspunsurile pe care le aștept de la viață, toate au dispărut și toată ființa mea se concentrează doar la a face următorul pas. Este un sentiment unic pe care îl simți în puține ocazii.
Aleg să mă opresc și mă întind la pământ deoarece mama s-a ridicat și mă privește insistent cu gâtul întins, picioarele încordate gata de fugă.

Stau și privesc acele mișcări grațioase, acei ochi blânzi și uimiți cu care mă privește întrebător, de ce am venit să îi tulbur liniștea ei și a odraselor? E atât de gingașe, rămân uimit de atâta frumusețe și simplitate iar gândul mă poartă spre Dumnezeu care le știe și care are grijă de toate.

Nu este un act de închinare panteist așa cum se regăsește în Avatar ci este pur și simplu un sentiment de uimire în fața creaturii și de recunoștință în fața Creatorului.
(Va urma…)

GÂNDURI REGĂSITE

Rânduri regăsite, scrise nu știu când și nu știu unde:

”Cum poate fi atât de ciudat sentimentul singurătății atunci când te afli în mijlocul unor persoane care pretind că te cunosc? E atât de neplăcut să simți cum o parte din tine a murit pentru a nu mai reînvia niciodată. Afară toamna ce altădată își răspândea paleta cromatică bucurând irisul și atingea o coardă sensibilă a inimi, acum nu mai prezintă nici un interes. Totul zace inert în tăcere. Totul așteaptă parcă o minune, minune ce nu va avea loc însă niciodată, sau poate cine știe?

Și totuși … viața nu poate fi atât de anostă. Trebuie să existe ceva, ceva ascuns dincolo de ceea ce putem vedea acum, de ceea ce putem auzi, mirosi sau chiar simți.

Niciodată primăvara nu s-a lăsat așteptată, niciodată după iarnă nu a urmat o altă iarnă, întotdeauna iernii i-a urmat primăvara.

Anotimpul în care același copac gol se umple de frumusețe, doar pentru a fi mai magnific și impunător decât în trecut, pentru a fi alb, curat și candid în mantaua de flori.

Pentru a ajunge acolo trebuie să îndure însă frigul și umezeala ierni, și totuși albul zăpezi îl face să strălucească în lumina soarelui.

Toate acestea îl pregătesc pentru o nouă primăvară”.

GÂNDUL ZILEI

CASA este locul unde, după vremuri de hoinăreală, dorința de apartenență ce se găsește cuibărită în adâncul sufletului își găsește împlinirea.

Îmi este dor de CEALALTĂ CASĂ.

A.I