Deși nu fac nici o mișcare ce ar putea să le sperie, căprioarele decid că este mai bine dacă părăsesc zona, așa că se îndreaptă alene către pădure. Mă ridic și mă îndrept spre ele, deodată se opresc și nu știu din ce motiv aleg să se întoarcă și să alerge pe câmpul deschis ce se întinde în fața mea în loc să se cufunde în desișul pădurii. Profit de această ocazie și le urmăresc trapul grațios ce îl execută prin zăpada înghețată.
Mă îndrept către liziera păduri și îmi continui drumul. Știu că dincolo de această parte a pădurii se află un alt cârd de opt căprioare. Aleg să merg exact pe marginea pădurii, aceasta oferindu-mi protecție și ascunzându-mi mișcările.
Totul este cufundat în liniște, o liniște pe care mi-am dorit-o atât de mult să o ascult. Mă mișc cu atenție când, deodată un zgomot puternic sparge tăcerea… Știu că undeva cu iuțeala fulgerului o bucată de metal a zburat prin aer și mă opresc gândindu-mă dacă nu cumva, undeva nu departe de locul în care mă aflu, alți ochii la fel de rugători ca cei care mă priveau mai adineauri nu sunt acum împăienjeniți de sânge și dacă nu cumva o ființă atât de gingașă ca cele pe care tocmai le-am lăsat în urmă nu zace acum întinsă într-o baltă de sânge, efect al metalului rece care și-a atins ținta.
Îmi urmez drumul și ajung în locul unde bănuiam că ar trebui să fie cârdul, însă totul este pustiu, nu se zăresc decât urme murdare pe fondul alb.
Am ajuns prea târziu.
Mă pregătesc să cobor dar observ mișcare cu coada ochiului, am sesizat-o însă prea târziu, fusesem observat iar acum căprioarele țâșnesc îndepărtându-se în zare.
Cobor dealul, traversez o altă vale înghețată, nu însă suficient de înghețată încât să nu aud gheața trosnindu-mi sub picioarele mele. Ajung la marginea cealaltă a pădurii și aleg a mă opri pentru un moment de odihnă. Gâtul îmi este uscat de sete iar această senzație mă face să regret faptul că am încălcat prima regulă a drumeției.
Decid să îmi testez abilitățile și să văd dacă s-au pierdut sau nu odată cu trecerea timpului, așa că mă apuc să tai surcele. Mi e așez așa cum am învățat, pun puțin din vata pe care o port tot timpul cu mine, scot cutia de chibrituri și mă întreb dacă voi reuși să aprind focul pe zăpadă.
Îmi număr șansele, sunt 9 la număr, așa că mă decid să mă port cu grijă cu fiecare băț de chibrit. Mă pun din nou pe direcția vântului, scapăr primul chibrit și… mai ceva decât în filme, unde ultima șansă este aceea care aduce izbăvirea, eu cu acest prim chibrit reușesc după 6 luni de nepracticare să aprind focul. Aproape că nici mie nu-mi vine a crede. Privesc cum, încet, încet flacăra ia proporții și simt cum mirosul de fum îmi pătrunde în nări.
Simt un impuls interior de a executa un dans ritualic în jurul focului, precum Kevin Costner în ”Dansând cu lupii” sau Tom Hanks în ”Naufragiatul”. Acest foc îmi dă senzația că am putere asupra naturii, că o pot domina, o pot transforma și că o pot folosi. Mă simt oarecum superior ei.
Cum între timp m-am integrat în peisaj mă pot bucura acum de mișcările jucăușe ale pițigoilor majori și mai ales ale celor albaștri. Îmi era, după 6 luni de absență dor de aceste păsări.
Simt că viața este frumoasă orice înfățișare ar lua.
Decid după 12 minute că este timpul să sting focul și să plec mai departe.
Merg preț de o jumătate de oră, timp în care observatul șorecarilor comuni, al uliilor păsărari, al gaițelor, și al altor 3 iepuri devine deja o obișnuință.
Ajung pe un platou, nori cenuși de iarnă acopăr acum Soarele ce se vede ca un disc galben iar această imagine mă duce cu gândul la versurile lui Alecsandri:
Soarele rotund și palid
Se prevede printre nori.
Ca un vis de tinerețe
Printre anii trecători
Să fie oare tinerețea un vis, sau întreaga viață este un vis?
Îmi continui drumul purtând cu mine setea chinuitoare și reușesc în cele din urmă să ajung acasă. Mă bucur acum de gustul insipid al apei proaspăt scoasă din fântână și mă gândesc, așa cum spunea cineva că,
Dumnezeu a creat multe minuni dar puțini au ochi să le vadă.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu